Michael Jackson, geniul care mi-a marcat existența. Povestea unui fan

Aveam aproape șase ani când am auzit prima dată de Michael Jackson. Vestea că a apărut un rege al popului ne-a adus-o, mie și familiei mele, un unchi care la vremea aceea era fotbalist. Îmi amintesc că toată lumea îl vedea ca pe un privilegiat, pentru că, în timp ce noi ascultam, într-o atmosferă conspirativă, Radio Europa Liberă – ca toată lumea, de altfel, unchiul meu se plimba în toată lumea cu prilejul meciurilor pe care echipa sa le avea în deplasare.

În 1988, unchiul meu se întorcea după un meci din Franța și, atât cât mintea mea de copil de 5 ani putea să funcționeze, l-am văzut entuziasmat de cu totul altceva decât de fotbal sau de "civilizația de dincolo". Nu-mi mai amintesc dacă s-au întors învingători sau nu, pentru că detaliile referitoare la meci au fost puține, era grăbit să ne povestească de un artist cu un talent deosebit în ale muzicii și dansului. Avusese ocazia cu câțiva ani în urmă să urmărească la nu știu ce televiziune din nu știu ce țară câteva videoclipuri ale lui Michael, însă l-a prins febra odată cu lansarea albumului Thriller.

S-a grăbit să-și răstoarne valiza plină cu suveniruri pentru întreaga familie și dintr-un buzunar secret a scos două casete. Erau albumele Thriller și Bad. Țin minte că prima dată m-a izbit ritmul. Atunci, muzica mi-a dat prima dată o stare. Sunetele pe care le auzeam își făceau loc în mintea mea într-un mod pe care nu-l înțelegeam. Ritmul alert și pe alocuri dur m-a transportat intr-o lume pe care n-o cunoșteam, dar în care percepeam că se petrece ceva grozav. Era ca un orizont care se deschidea și în care găseam promisiuni ale unei vieți pline de lucruri minunate, care abia așteptau ca eu să le descopăr. Atunci s-a infiltrat în mintea mea conceptul de dincolo, dincolo de universul meu mic și limitat de natură și de regimul în care trăiam. Tot atunci mi-a venit în cap cuvântul libertate, nu știu în ce măsură înțelegeam eu acest cuvânt, dar eram sigură că în libertatea aia, traiul spiritual era mult mai grozav decât ceea ce trăiam eu la momentul acela.

În timp ce unchiul meu ne povestea de mișcările uluitoare de dans pe care le avea artistul genial, cum îl caracterizaze el, și încerca, stângaci, să ni le arate, vocea lui Michael își făcea și ea loc în mintea mea. Vocea, a cărei limbă nu o înțelegeam, îmi părea sigură, puternică și se mula perfect pe ritmul acela care îmi făcuseră genunchii să tremure. Trebuia să am acele casete, pentru că simțeam nevoia să le ascult neîncetat. Chiar și să mi le fi dat unchiul meu, nu aveam la ce să le ascult. Singurele aparate pe care le aveam în casă erau un televizor alb negru Snagov și un aparat de radio adus de tata de la ruși. Deja mă simțeam prizioniera acelui corp micuț în care o forță neînțeleasă alesese să mă planteze, dependent de doi "oameni mari", constrânși și ei la rândul lor de un sistem pe care nici ei nu îl înțelegeau.

Am început să dau o mai mare importanță, dacă se poate spune așa, acelui radiou pe care nu era voie să-l asculți, Europa Liberă, cu speranța că voi auzi măcar o piesa a lui Michael Jackson.

A venit apoi revoluția, am intrat la școală și, ușor, ușor, începeau să apară și la noi "noutățile de dincolo".
Când s-a difuzat pe TVR concertul lui Michael Jackson de la București, în 1992, am fost copleșită de emoție. Nu-mi venea să cred că era atât de aproape, că dacă aș fi fost mai mare ori dacă părinții mei erau mai înstăriți, aș fi putut să-l văd în realitate. Emoțiile au fost atât de puternice, încât am urmărit tot concertul cu lacrimi în ochi.

În clasa a IV-a îi umplusem mamei casa cu posterele lui Michael Jackson. Aveam peste tot, făcusem tapet din posterele lui. Deși era agasată să-l vadă pe Michael oriunde se întorcea în casă, mama a înțeles parcă nevoia mea de a-l avea aproape și nu mi-a dat niciunul jos.

Când eram în clasa a V-a, un văr mi-a adus din străinătate o geacă de piele, neagră, cu lanțuri și fermoare multe și pe a cărei spate scria Michael Jackson. Era croită după tiparul gecilor pe care le purta Michael. Vreau să spun că o am și acum, după aproape 15 ani. A fost geaca copilăriei și adolescenței mele.

Prima formă de "chat" a apărut în România, printr-o revistă, Super Magazin parcă se numea, nu-mi mai amintesc exact. Nu știu dacă a fost un concept propriu sau l-au împrumutat din revistele de prin afară, dar mi se părea genial. Diverși tineri trimiteau scrisori la redacția acestei reviste, cu scopul de a-și face prieteni peste tot în țară și de a găsi puncte comune cu alții. Se publicau fragmente, împreună cu adresele de domiciliu. În rubrica dedicată chatului mi-a atras atenția o fată din București, cu vreo 2 ani mai mare ca mine, care spunea că este fan Michael Jackson. I-am notat adresa și i-am scris. Am schimbat păreri, impresii despre videoclipurile lui Michael, dezbăteam toate grozăviile care se spuneau despre el și sufeream împreună. Ne-am scris aproape vreo 5 ani. Devenise cea mai bună prietenă a mea.

În 1996 exista posibilitatea să mi se îndeplinească cel mai mare vis al meu. Să-l văd pe Michael în realitate, cu prilejul celui de-al doilea concert pe care-l susținea în România.
Prietena mea din București, Andreea, deja făcea planuri. Vorbise cu părinții săi și fuseseră de acord să vin la ei. Urma să ne ducă la concert un adult. Eram în extaz, nici că era ceva ce să-mi doresc mai mult.
Hotărârea mamei mele însă a picat ca o sabie pe gâtul meu. Nu vroia să mă lase. Eram disperată. Și Andreea. Nu concepea să meargă la concert fără mine. Mă sufocam, mă simțeam rău fizic, cred că atunci am făcut primul meu atac de panică. Ceva mai deschiși, părinții Andreei erau martorii suferinței noastre și iau decizia să vorbească cu mama s-o convingă să mă lase la București. Îi propuseseră chiar să vină și ea. Aveam 12 ani, să meargă la niște oameni pe care nu-i cunoscuse în viața ei nu încăpea în discuție, să mă lase de capul meu la București nici atât.

Și-așa s-a dus naibii visul meu de-o viață. O lună după concert am fost legumă. o lună n-am vorbit cu mama. Pentru prima dată în scurta mea existență mă încerca ura. Am reușit să trec peste această lovitură gândindu-mă că mă voi face eu mare și voi merge oriunde auzeam în lumea asta că Michael susține concert. Eram hotărâtă să strâng orice bănuț pentru a-mi putea îndeplini visul, chiar dacă asta însemna să merg desculță, cu haine peticite, să-mi car rechizitele la școală într-un sac legat cu sfoară, să scriu pe scânduri de lemn în loc de caiete, nu conta ce sacrificii trebuia să fac. Vroiam să încep de timpuriu strângerea de fonduri, pentru ca atunci când aveam să fiu majoră să am ceva bani puși de-o parte. Doi ani, cred, mai târziu îmi făcusem chiar carnet de economii la CEC și orice bănuț pe care-l aveam îl depuneam. Economiile mele trebuiau să fie la adăpost de orice pericol sau tentație.

Adoptasem, ca orice fan, ținuta vestimentară a lui Michael, frezura, mersul apăsat din videoclipuri, privirea tăioasă din Bad și mișcările de dans. Exersam ore și zile o anumită mișcare. Nu-mi doream să fiu ca el, toată această muncă a mea era un tribut adus celui care a învățat lumea ce înseamnă cu adevărat spectacolul. Vroiam să arăt lumii că îl apreciam pe Michael, că îi apreciam talentul, imaginația și munca.

Vreo patru ani am avut aceeași frezură. Părul prins în coadă de cal la spate și cu șuvițe în ochi. Disperau profesorii când mă vedeau. Eram în clasa a VIII-a când profesorul meu de fizică, teroarea școlii era acel om :), m-a amenințat că mă va tunde dacă nu-mi voi prinde părul ca lumea. O, da! Mă și interesa pe mine tare de părerile lui vis-a-vis de look-ul meu, iar amenințările lui chiar mă lăsau reci, mă simțeam Bad și nu mi-era frică de nimeni. Văzând că-i ignor cu desăvârșire cererile, care oricum mi se păreau absurde, nu înțelegeam de ce-l privește pe el cum mă purtam eu și cu atât mai puțin întelegeam cum cineva putea fi deranjat de niște șuvițe, mă cheamă într-o zi în fața clasei.
Îmi întinde coșul de gunoi să arunc guma. Țin minte că m-a amuzat teribil acel gest. O arunc. Înțelegeam că nu e tocmai frumos să mesteci gumă în timp ce vorbești cu profesorul. După care scoate dintr-un sertar al catedrei un foarfec. Intuind ce avea de gând să facă iau distanță. El mă cheamă înapoi, eu îi zic că nu va apuca ziua aia în care să se atingă de părul meu așa că.. Beat It! A început o semi-fugăreală în jurul clasei. A fost amuzant momentul pentru că nu am crezut nicio clipă că el chiar avea de gând să facă asta, l-am surprins chiar chicotind la un moment dat. În ciuda durității pe care se chinuia s-o afișeze era un om cerebral, cu simțul răspunderii și al umorului.

Michael Jackson a fost un geniu. Și nu doar pentru mine. El a revoluționat lumea dansului, a muzicii. El a ridicat standardul videoclipurilor și spectacolelor live. Nimeni nu mai făcuse ceea făcea el și nimeni n-a mai făcut apoi. A intrat în Cartea Recordurilor ca showman number one al tuturor timpurilor, cu 13 premii Grammy, 13 single-uri clasate pe locul I în topuri și cu vânzări de peste 750 de milioane de discuri în întreaga lume. Prin videoclipurile de la Beat It, Billie Jean, Thriller, Black or White, Ghosts și Scream a transformat videoclip-ul muzical într-o formă de artă distinctă și într-o punte de impact colosală. El a oferit pentru prima dată o poveste de urmărit în cadrul unui videoclip. Michael Jackson reprezintă chintesența muzicii internaționale a ultimilor 30 de ani. Adulat de milioane de oameni, talentul lui Michael Jackson rămâne de neclintit. He is definitely King of Pop and noone will ever take his throne!

Ghosts - cel mai lung videoclip al lui Michael Jackson

Găsiți pe youtube varianta întreagă.

Pe lângă toate astea, Michael a fost ambasadorul păcii în lume. A făcut apel și a militat prin videoclipurile sale la pace, la eradicarea sărăciei, a urii și prejudecăților pentru o lume mai bună, pentru copiii copiilor noștri...

Heal the world


Earth Song


They don't care about us


Din declarațiile pe care le-a făcut Michael de-a lungul timpului, din acțiunile sale, din felul în care vorbea am înțeles că el a fost un copil fără copilărie. Statul în studio de la o vârstă fragedă i-a răpit copilăria după care a tânjit matur fiind. Am auzit în weekend, la MTV, o declarație de-a lui Michael, din urmă cu câțiva ani, în care spunea că se simte copil, că vrea să fie așa și că nu-și dorește să se maturizeze niciodată. Cred că a fost forma lui de autoapărare la toate atacurile și mizeriile care i se întâmplau, formă pe care nu a înțeles-o nimeni. Îndrăznesc să zic că nici chiar familia lui.

În încheiere vreau să le transmit tuturor celor care nu mai încap de tributurile aduse lui Michael Jackson la buletinele de stiri, în diverse emisiuni tv, pe internet, la radio, etc., și blogărașilor care se simt importanți fără motive, să stingă tot și să se culce! Să nu mă comenteze pe mine, pentru că am dreptul să-mi plâng idolul! Să nu ne comenteze pe noi, cei care l-am iubit pe Michael, care i-am recunoscut talentul și i-am apreciat munca, pentru că avem dreptul să-i dedicăm momentul, să-i ascultăm muzica, să îi plângem soarta, să ne plângem nouă însune copilăria, adolescența, și toate trăirile frumoase care s-au însoțit atât de des cu muzica lui Michael.
Puțin respect față de un om care a realizat cât nu veți realiza voi toți la un loc într-o sută de ani, nu în 50!