Pavilionul canceroşilor

„– Adică de ce să trăiască omul o sută de ani? Nu se simte deloc nevoia. Uite cum a fost treaba. Cînd... Allah, să spunem, a împărţit viaţa, el le-a dat tuturor animalelor cîte cincizeci de ani, atît. Iar omul sosi ultimul şi lui Allah nu-i mai rămăseseră decît douăzeci şi cinci.
– Un sfert de secol, cum ar veni? întrebă Ahmadjan.
– Păi, da. Omul se supără: e prea puţin, zice! Allah îi spune: e destul. Omul: e prea puţin! Păi, atunci, zice, du-te singur de întreabă, poate că are cineva în plus şi ţi-i dă ţie. A plecat omul şi iată că întîlneşte un cal. «Ascultă, zice, n-am destulă viaţă. Dă-mi dintr-a ta.» «Bine, poftim. Ia douăzeci şi cinci.» S-a dus mai departe, îi iese înainte un cîine. «Ascultă, cîine, dă-mi din viaţa ta!» «N-ai decît să iei douăzeci şi cinci!» S-a dus mai departe. O maimuţă. A cerşit şi de la ea douăzeci şi cinci. S-a întors la Allah. Acela îi zice: «Treaba ta, tu ai hotărît. Primii douăzeci şi cinci de ani o să-i trăieşti omeneşte. Următorii douăzeci şi cinci vei munci ca un cal. Următorii douăzeci şi cinci o să latri ca un cîine. Iar ultimii douăzeci şi cinci te va batjocori lumea ca pe-o maimuţă...»“

Alexandr Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, traducere din limba rusă de Eugen Uricariu şi Maria Dinescu, Editura Univers, 2009.