Ce poate simți un om când, la un braț distanță, cineva strigă: " fugiți, bombă!"

Aseară, la orele zece, niște traficanți de droguri au pus stăpânire pe strada principală din cartierul londonez Tottenham și au incendiat tot ce le-a ieșit în cale. Sediul poliției a fost ținta principală, după care au urmat sediul poștei locale, o serie de magazine, un autobuz, două mașini de poliție și câteva locuințe.
Potrivit BBC-ului, incendiatorii au vrut să răzbune moartea unuia din gașca lor, care a murit împușcat de poliția din Tottenham în cursul zilei de joi, 4 august.

Eu locuiesc la trei străzi distanță de zona incendiată. În mijlocul haosului mă aflam în autobuz, în drum spre casă. Eram relaxată, ședeam pe un scaun de la geam din partea de jos (știți, autobuzele englezești sunt pe două nivele) și eram cufundată în lectura unei cărți. Tot aud mașini și dube de poliție trecând în mare viteză pe lângă noi.

Aud ușile deschizându-se, apoi le aud închinzându-se imediat, ridic privirea. N-a apucat nimeni să urce sau să coboare, aud apoi scrâșnete de roți, mulțimea de oameni care se afla în picioare a aterizat în spatele autobuzului, unii peste alții. Apuc să văd figurile șocate, indignate ale celor care n-au apucat să urce în autobuz.
Autobuzul se deplasează într-o goană nebună, cineva strigă foc și se repede în partea din fața a autobuzului. Mă ridic în picioare, și pe vârfuri, să văd peste niște capuri, ce se petrece. Văd un autobuz complet in flăcări, o mașina de poliție și o clădire. Vreo 3-4 elicoptere cu reflectoare se învârteau în cerc și încercau să lumineze ceva în zona spre care ne îndreptam noi.

Aud tropăieli și agitație la etaj, câțiva oameni se buluceau pe scâri în jos și cu niște fețe absolut imposibil de descris au început să țipe: fugiți, bombă!
Dumnezeule, cum pot reacționa oamenii la cuvântul "bombă". Toți cei de la etaj au năvălit jos peste noi, s-au împins, s-au călcat în picioare, au tras de uși, de iesirile de urgență, plângeau, țipau la șofer să deschidă ușile, să ne lase să coborâm. Refuzul acestuia de a spune ceva nu a făcut decât să alimenteze panica, și, mai mult ca sigur, toți erau convinși că este un terorist.
Imediat autobuzul virează stânga deși nu aia îi era ruta. Șoferul bate în microfonul stației, cerând atenție. Ni se comunică că a primit ordin să nu ne lase să coborâm, ci să ne ducă cât mai departe de această zonă căci, din cauza unui "incident major", nu mai este "safe" pentru nimeni să fie "around".

Cred că abia în acel moment am conștientizat că, într-adevăr, s-ar putea să mor. Atunci și acolo. Te gândești, n-ai cum să nu te gândești când te aflii într-o asemenea situație și când singurele detalii pe care le deții sunt cele pe care le vezi în fața ochilor. Primul gând a fost la mama și la ce-o să se facă ea fără mine. Apoi am început să-mi fac griji cu ce bani o sa-mi aducă mama corpul în țară și analizam ce-ar însemna dacă m-ar incinera ăștia aici, ar fi mai ieftin.
Îmi zic, ce mod stupid și deloc drept să mori.
Apoi, mă întreb de ce Tottenham, nu este o zonă de interes major. M-aș fi așteptat să sar în aer în metrou, dar nicidecum într-un autobuz, pe o stradă oarecare cu mult în afara zonei de interes a Londrei.
Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de vocea șoferului care începuse să spună ceva. Ni se comunicase unde merge, în ce zonă ne aflam și dacă e cineva care vrea să coboare acolo. Am coborât cu toții. Habar n-aveam unde mă aflam, eram într-un loc "safe", dar foarte departe de casă. Mă lămuresc unde sunt și pe unde trebuie s-o iau. După aproape o oră de mers pe jos ajung acasă. Baricadez geamurile, trag draperiile și ascultam elicopterele care survolau disperate deasupra.
N-am murit. De data asta.

Mai multe detalii aici